Leapsa 2. februarie 8, 2010

Am primit si eu a doua leapsa. Yey! De data aceasta, cel care mi-a dat-o (cum suna) a fost Razzor, care vad ca s-a reapucat de treaba pe blog, dupa o pauza cam lunga. Si sunt sigura ca nu o sa dureze mult “minunea”. Parca vad cum vor incepe sa se rareasca posturile.

Principala trăsătură a caracterului meu: ambitia
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: sinceritatea
Calitatea pe care o prefer la o femeie: capacitatea de a trece prin mai multe iubiri si de a crede in continuare in existenta sufletului pereche
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: ca sunt acolo, desi poate le este somn
Principalul meu defect: orgoliul
Ocupaţia mea preferată: somnul
Visul meu de fericire: sa am o familie frumoasa si fericita
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: sa pateasca ceva rau cei din jurul meu
Ce-aţi vrea să fiţi: profesoara de limba engleza
Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Franta
Culoarea preferată: alb
Floarea preferată: trandafirul
Prozatorii mei preferaţi: Sheila O’Flanagan
Poeţii mei preferaţi: Mihai Eminescu (abia anul acesta l-am inteles)
Eroul meu preferat: Superman
Eroina mea preferată: tipa jucata de Sandra Bullock, in “The Blind Side”
Eroii din viaţa reală: mama, desi nu i-o arat
Bautura şi mâncarea preferate: Pepsi, crispy strips
Numele preferat: Bianca, Ianis
Ce detest cel mai mult: indiferenta
Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Nicolae Ceausescu, Hitler
Darul natural pe care-aş vrea să-l am: as vrea sa opresc timpul in loc
Cum aş vrea să mor: in somn, sa nu simt
Starea de spirit actuală: plictisita
Deviza mea: “Nu e greu sa ai totul, e greu sa pastrezi totul.“

Mersi pentru leapsa! Am fost rapida si am publicat-o mai devreme cu o zi. Se vede ca nu am nicio tragere de inima sa imi fac ghiozdanul. Ah, cat as vrea sa nu ma duc la scoala maine. Dar trebuie. Am meditatii la romana. Nu pot sa le aman. Probabil ca maine seara va veni un post nou, despre cat de frig este afara si cat de greu vin masinile dimineata. Ramaneti aproape !

Elevi in zapada. februarie 7, 2010

Iata exemplul cel mai recent si cel mai bun de incompetenta al ministrilor nostri: “Cursurile scolare vor fi suspendate, luni, pentru clasele I-VIII si gradinite, in municipiul Bucuresti si zece judete, iar in judetul Arges cursurile vor fi suspendate in anumite localitati, a anuntat, duminica, premierul Emil Boc“. Bine ca cei din scolile generale nu vor merge la scoala, caci de obicei scolile generale se afla la multi kilometri departare de casa. Nu? Acesta este criteriul principal de alegere al scolii: cat mai departe de casa. In schimb licee se gasesc la orice pas, langa orice bloc. Bine ca pe noi ne trimit la scoala, cu toata zapada asta care nu se mai opreste, cu un strat imens pe care nimeni nu poate sa il ia, caci se depunde la loc. Nicio problema, domnule Boc. Maine ne vom lua intreg dulapul pe noi si o lopata in mana. Mergem sa invatam intr-un sistem de toata jena, dupa ce in prealabil o sa facem mai mult de doua ore pe drum. Sa va ia naiba pe toti! Voua o sa va fie bine maine in masinile voastre care mai de care mai scumpe. Nu m-ar mira sa aflu ca si voi stati acasa, caci e departe Parlamentul si e frig afara. Mi-e din ce in ce mai scarba de tara asta! Hai sa ridicam toti degetul mijlociu pentru parlamentarii nostri. Muie ma!

*imi cer scuze pentru limbajul folosit in acest post, insa am si eu o limita

Amintiri din copilarie. februarie 7, 2010

• Nu exista bucurie mai mare decat ninsoarea. In secunda noi, ne adunam tot blocul pentru a ne juca cu ea. Eram toti. Nu stiam sa apreciem momentul la adevarata lui valoare, caci nu realizam cat de greu ne va fi cu timpul sa ne strangem toti la un loc. Si sa ne intelegem.
• Eram fericita cand tata imi aducea o guma sau o bomboana. Nu pachete, nu bani, nu haine. O guma.
• Ma lua mama in brate in fiecare seara. Ma simteam protejata de tot si de toate, de parca nimic nu putea sa ma faca sa sufar.
• Radeam incontinuu cu Oana. Nu conta ca era dimineata sau ca trebuia sa dormim. Rasul era garantat atunci cand eram cu ea. In prezent, abia daca mai vorbim. Doua, maxim trei vorbe schimbate pe mess. Cearta dintre mine si ea a fost una puerila si cred ca nu exista zi in care sa nu o regret.
• Compuneam melodii si realizam coregrafii pentru a face spectacole. De fiecare data cand ma gandesc la momentele respective imi vine sa rad. Ce versuri! Ce costumatii! Ce miscare!
• Furam corcoduse de la vecina din fata, caci ale ei se faceau mai repede si erau mai bune decat ale noastre. Mi-e greu sa cred ca nu ne vedea, din moment ce pomul era exact in fata ferestrei ei. Dar ne lasa in pace de fiecare data.
• Jucam elasticul pana la epuizare. Urmatoarea zi o luam de la capat, cu si mai multa incantare.
• Jucam fotbal. Iubeam sa dau cu capul. Ma simteam ca un fotbalist adevarat cand reuseam sa dau gol. Acum, daca merg putin pe jos, obosesc.
• Cantam cu Laur in masina melodii de la Eurovizion. Veneam cu el de la scoala, plecam cu el la scoala. Acum are fiecare alte responsabilitati si alte anturaje, in care ne gasim foarte rar.
• Avem timp de pierdut, pe care nu il pierdeam suficient si care din pacate nu se aduna, ci se pierde.
• Ne strangeam in scara blocului atunci cand ploua si ne rugam sa se opreasca, sa mai prindem si noi cateva minute de stat afara. Sarbatoream ori de cate ori ma prindea noaptea afara, caci faceam un lucru “interzis”.
• Nu beam apa cu orele si nu mancam, caci mi-era teama ca voi ramane in casa, daca ai mei ma vor vedea transpirata si obosita. Si cum sa nu ma mai distrez eu?
• Primul lucru pe care il faceam cand deschideam ochii era sa o sun pe Tony si sa o chem afara.

Si am crescut toti. Happy end? Mi-e atat de dor! De ce am spus mai sus, precum si de multe altele, care in momentul de fata imi trec dinaintea ochilor.

6 februarie. februarie 6, 2010

Cautarea pozei pe care sa o pun la inceputul unui post, dureaza mai mult decat scrierea acestuia, lucru care poate sa te enerveze foarte mult, atunci cand pierzi timpul, asa cum am facut eu timp de aproape o ora. Ma opresc aici, caci postul de astazi nu vreau sa fie unul trist, ba din contra. Tocmai ce m-am intors de la bunici. E ciudat cum privesc, aproape cu tristete, strazile pe care ma jucam atunci cand eram mica, alaturi de Oana. Si mai ciudat mi se pare faptul ca nimic nu s-a schimbat in casa lor. Aceeasi mobila, acelasi miros, aceleasi mancaruri delicioase, aceeasi bucurie la vederea mea. Nici ei nu s-au schimbat, desi timpul le-a lasat urme adanci pe chip. Imi tot promit, in fiecare saptamana, ca am sa ii vizitez mai des, insa raman doar cu promisiunea. Am sa regret enorm astfel de gesturi, sunt sigura. Ce vroiam sa spun este ca mi-am facut planuri serioase pentru vacanta de vara. Dupa ce termin cu toate examenele, am sa ma duc o saptamana la ei, cu scopul de a “fura” meseria de la bunica. Am sa invat sa gatesc! Mi-e rusine sa recunosc faptul ca nu stiu sa fac nimic in bucatarie. Dar lucrurile se vor schimba radical din vara. Sper doar sa nu intervina nimic in desfasurarea planului meu.
Dupa cum v-am spus, vineri am fost la “Avatar“. Reactia mea de dupa film nu a fost una de extaz sau de multumire. Da, filmul este realizat foarte bine si povestea este una extraordinara. Dar parca vroiam mai mult. Auzisem atat de multe laude la adresa lui, primise atatea premii, atatea nominalizari, incasase atat de multi bani. Toate acestea l-au transformat, pentru mine, in ceva extraordinar. Asta pana cand mi-am pus ochelarii 3D, iar actiunea a inceput. Nu contest, este un film bun. Dar il pusesem undeva sus si nu era nevoie. Bine macar ca am descoperit adevaratul motiv pentru care el a fost de acord sa mearga la el, dupa lungi rugaminti de-ale mele. Pana una alta, maine este duminica, iar aceasta se traduce prin ultima mea zi de odihna. De luni, o iau de la inceput cu scoala. Nu imi doream sa se intample una ca asta. Inchei cu o intrebare: sunt singura care nu vede niciun rost in sarbatorirea zilei Sf. Valentin?

No More You. februarie 5, 2010

Vreau sa va fac cunostinta cu noua mea obsesie muzicala. Mai are putin si o invata si tata, la cat de des a auzit-o astazi prin casa. Pana una alta, astazi ma duc si eu (in sfarsit!) sa vad “Avatar“. Mi-a luat mai mult de o luna ca sa il conving sa mergem la el. Ba ca e prea lung, ba ca nu il atrage subiectul, ba ca nu are timp. Nu stiu ce anume a patit de a acceptat. Mai mult de atat, el a venit cu ideea. Sper doar sa merite toate rugamintile mele. E aproape ora trei dimineata, iar mie nu imi este somn. Citesc despre plecarea fetei din trupa HI-Q. Nu pot sa spun ca vestea ma ia prin surprindere. Au plecat prea multi din aceasta trupa pentru a ma soca o astfel de decizie. Pe mine ma sperie numarul de oameni care le iau parte baietilor. Pai stati asa! Pleaca sapte oameni din trupa, din motive cunoscute sau nu, si buba e tot la ei? Ei, nu mai spuneti. Din sapte, niciunul nu era bun? Si doar cei doi sunt? Da, sigur. In fine, treaba lor. Cine stie ce atmosfera e pe la ei prin trupa. Nu sunt fana, ii ascult din cand in cand, astfel ca pot sa faca orice doresc, din moment ce eu voi dormi linistita la noapte. Nu acesta este motivul pentru care eu nu pot sa inchid un ochi acum. Ma duc sa mai incerc. Urmeaza runda a doua: Sorina vs Perna. Sper sa o fac KO.

Inapoi. februarie 4, 2010

Iata-ma inapoi in fata calculatorului caruia abia i-am simtit lipsa cat timp am fost la munte. Ciudat sau nu, am inceput sa definesc vacanta ca fiind o departare de tehnologia care zi de zi ne ocupa atat de mult timp. Parca uitam si de noi in dauna ei. Au trecut prea repede cele trei zile. Repede si friguros. Inutil sa va spun ca am racit inca de luni, aceasta fiind si prima zi in care am ajuns in Busteni. Recunosc, din cauza mea, caci m-am imbracat mult prea subtire pentru ceea ce ma astepta inca din gara: ninsoare abundenta. Evident ca a doua zi nu am mai fost lasata sa ies din camera fara multe haine, pe care el insusi le-a ales. Avem sentimentul ca m-am reintors in timp si ca mama ma pregateste sa ies din casa, pentru a ma juca cu restul copiilor in zapada. Ma simteam ciudat si ma intrebam cum am putut sa uit un astfel de lucru, caci s-a intamplat atat de multi ani la rand. Memoria este un lucru tare complicat si ciudat. Se activeaza pe neasteptate si uneori te prinde si pe tine acolo in trecut. Avem nevoie de vacanta asta. Incep poate perioada cea mai grea a vietii mele, in materie de scoala. Totul va fi bine. Trebuie sa fiu optimista si sa privesc drept in fata ceea ce ma asteapta.
Va spun cu mandrie ca in cele 3 zile de stat la munte am mers pe jos mai mult de 20 de km, dat fiind faptul ca pensiunea la care am stat era situata la foarte multi kilometri de centrul orasului si de partie. Era un antrenament tare bun. Mancam sus pe partie mult si pana acasa dadeam jos toate caloriile. Garantat! De pensiune nu ma plang. Am avut toate conditiile pe care ni le-am dorit. Poate ca mai exista speranta si pentru Romania si turismul ei. Sau poate nu. E pacat. Avem munte, avem mare. Avem multe posibilitati. Pacat ca nimeni nu stie cum sa profite de ele in avantajul nostru. Ma bag acum la un episod din “Chuck“. E uimitor cate episoade se pot strange in doar trei zile. Sper ca ati fost cuminti cat am fost plecata.

Plec. ianuarie 31, 2010

Maine la prima ora, iau trenul spre Busteni. Am nevoie de vacanta asta. E ultima dinaintea furtunii, ca sa spun asa. Ma intorc din ea si revin la bacalaureat. Mi-am promis mie ca ma apuc serios de invatat imediat dupa ce se termina. Trebuie. Nu am asteptari mari de la cele trei zile care urmeaza. Si poate ca e mai bine asa. Nu am sa ajung dezamagita acasa, in cazul in care nu ma distrez sau nu ma simt bine. Nu vreau sa imi pun toate sperantele in ea, caci de obicei ceea ce se intampla nu se ridica la nivelul asteptarilor. Prefer sa fiu moderata si sa ma astept la orice. Pana una alta, trebuie sa imi fac bagajul si sa le spun pentru a nu stiu cata oara alor mei ca voi ajunge acasa teafara si nevatamata. Ii inteleg si pe ei, ca sa fiu sincera. O sa fiu si eu, la randul meu, la fel de panicata precum sunt ei acum. Sunt parinti, asadar isi fac treaba. Ii iubesc pentru felul stangaci cu care se comporta in preajma prietenilor mei, pentru sustinerea lor si pentru faptul ca m-au educat atat de bine. Ma uit in jur si vad copii care in momentul de fata se cred cei mai cei. Nu merg la liceu, insa fizicul si seringa din mana ii proclama a fi cei mai buni. In mintea lor, evident. Si ma gandesc cu groaza ca eu ma jucam carti, fotbal, sotronul sau mai stiu eu ce, alaturi de ei. Datorita lor am ajuns eu sa am teluri inalte in viata. Strang bani pentru a vedea lumea, in timp ce ei strang bani pentru o doza sau pentru un pachet de tigari. Mai departe de atat nu au cum sa vada. Asadar, le permit orice alor mei, din moment ce sunt ceea ce sunt, datorita lor.
Noi ne citim miercuri sau joi. Depinde de cat de obosita vin. Si de trenuri, evident. Cu toate ca nu mi-ar parea rau sa se anunte o greva, ceva. Inca o zi sau doua la munte, nu suna deloc rau. Si, cum ar spune mama, aveti grija de voi!

Primavara. ianuarie 29, 2010

Draga Primavara,

Iti vorbeste Sorina, cea care te asteapta cu nerabdare sa sosesti la noi in tara. Consider ca asteptarea trebuie sa ia sfarsit in curand. Desi Iarna, trebuie sa iti recunosc, nu e chiar atat de rea si de ostila precum pare la prima vedere. Anul acesta am reusit sa ma bucur de temperaturile scazute si de zapada. Ba chiar am devenit fascinata de urmele mele in nameti si de sunetul pe care il scot pasii mei atunci cand o alee este acoperita de ei. De apreciat, o apreciez. Are si ea bucuriile ei. Insa vreau sa stii ca te aleg pe tine, in dauna ei. Tu aduci temperaturi mai ridicate, astfel ca dimineata nu ma faci sa inghet de indata ce deschid usa blocului, nu faci polei pe jos, astfel ca nu trebuie sa merg mai mult privind in jos decat in fata, nu blochezi circulatia, astfel ca ajung si eu normal la scoala, nu obligi lumea sa isi ia intreg dulapul pe ea, astfel ca imbracatul de dimineata devine subit mai rapid, iar somnul meu subit mai lung. Si ar fi atat de multe de spus! Ideea de baza este ca vreau sa porti o discutie serioasa cu Iarna si sa o rogi frumos sa se intoarca acolo unde stati toate patru. Am nevoie de plimbari in parc in care sa nu inghet, de pomi infloriti, de ghiocei, de lumina mai lunga. Stii ce imi lipseste cel mai mult? Mi-e dor de o ploaie sanatoasa, cu tunete si cu fulgere. Iubesc furtuna, cu conditia sa nu fiu prinsa pe afara de ea. Parca somnul imi este mai lin atunci cand aud stropi de ploaie in fereastra, atunci cand vad intreg cerul luminat si atunci cand aud un mare bum. Stiu, suna ciudat. Insa mie imi place.
Dupa cum vezi, iti apreciez si temperaturile moderate, insa si ploile. Nu vrei sa te grabesti si sa vii? Te rog frumos!

Cu drag,
Sorina
PS: Spune-i Verii ca si pe ea o astept, cu la fel de multa nerabdare. Nu vreau sa va certati din cauza mea, zau asa!

O discutie. ianuarie 28, 2010

Mai intai, discutia propriu-zisa:

Mai apoi, o traducere:

Comunism. ianuarie 27, 2010

Sunt putini aceia la care ma uit cu respect. Sunt putini aceia care nu pretind a fi altceva decat sunt in realitate. In prezent, am in viata o persoana deosebita, pe care sper sa o pastrez pentru totdeauna. Sunt sigura ca am sa o pastrez pentru totdeauna. De felul meu, am fost tare ghinionista cand a venit vorba de liceu. Vroiam sa invat romana, caci acesta a fost motivul pentru care am ales filologia, insa soarta a fost cruda cu mine si cu colegii mei, iar profesoara de romana a fost si este foarte slaba. Clasa a 12-a a necesitat o urgenta: fie meditatii, fie nota mica la bacalaureat. Am ales prima varianta, evident. Nu o cunosteam pe cea care urma sa ma mediteze, insa aveam un respect profund pentru ea, in ciuda faptului ca nu stiam cum arata. Imi realizasem o imagine a ei doar din vorbele elevilor, care nu conteneau sa o laude. Si din fostele rezultate, care graiau singure. Apoi am cunoscut-o si am realizat ce om special este. Mai rar profesoare ca ea, va spun sincer. Am un respect enorm pentru tot ceea ce face, pentru felul ei de a fi.
Poate va intrebati care este legatura intre titlu si intre inceputul acestui post. De curand, am inceput pregatirea pentru oralul la limba romana, care va fi pe data de 15 februarie. Niciodata nu mi-am dorit mai mult sa stau la meditatii si niciodata nu mi-a parut mai rau ca am plecat acasa. Daca era dupa mine, puteam sa mai stau inca o saptamana acolo, fara mancare si fara apa, doar ascultand-o pe ea povestindu-mi despre perioada comunista, in care si-a petrecut anii de liceu si de facultate. Reintoarcerea ei in trecut s-a petrecut atunci cand am dat peste un articol in care era descris frigul din case si din institutii. As fi ascultat-o incontinuu. Primii 24 de ani de viata ai ei au fost plini. Primii 18 ani ai mei sunt inexistenti pe langa ai ei. Atunci cand vorbeste, timpul se opreste in loc. Sau cel putin asa imi pare. Vreau sa ma mai duc la meditatii, vreau sa mai vorbesc despre comunism. Si sunt recunoscatoare ca m-am nascut in 1991. Povestile ei sunt superbe, insa am sa le spun candva. Nu acum. Sunt povestile ei doar. Ideea de baza? Ma bucur ca eu cunosc comunismul doar din povestile altora.