Better in time

M-am gandit sa mai dau si pe blog, acum intre o tema la romana si una la franceza. Este inutil sa spun ca principala mea preocupare este scoala. Ma comport precum un robot, setat sa se trezeasca dimineata si sa urmeaze anumite sarcini bine definite. Mai este inutil sa spun ca ma simt obosita si ca imi doresc din inima o vacanta. Te saturi ca aproape in fiecare zi sa ajungi acasa dupa mai mult de 12 ore si sa nu imbratisezi patul, asa cum poate oricine ar vrea sa faca. Nu, trebuie sa scrii, sa iti faci ghiozdan si sa inveti pentru ce urmeaza sa te astepte la scoala. Vreau sa pun stop si sa respir macar pentru cateva secunde. Vreau sa nu mai ma trezesc ingrijorata si panicata, vreau sa nu mai privesc cu jind la bobocii care se pregatesc de primul bal din viata lor. Eu cand am fost ca ei? Eu cand am crescut? Vad in ochii lor grija pentru temele la matematica ori pentru lectia neinvatata de la limba romana, in timp ce pe chipul meu se citeste oboseala. Si cat imi doresc ca grijile mele sa se duca odata cu trecerea zilei! Dar nu, ele raman acolo si a doua zi si a treia si tot asa. Insa ele par a tine la mine, caci deocamdata ma tin aproape. Stiu ca am mai spus de profesoarele care anul acesta cer prea mult acolo si atunci cand nu este cazul. Principala mea grija pentru maine nu este romana, nici psihologia si nici istoria. Care este? Sportul! Poveste lunga, insa am sa fac un rezumat: Sorina deloc sportiva (multumeste in fiecare zi mamei ca este slaba, desi nu a muncit niciodata sa fie asa) are parte de o profesoara care cere imposibilul. Maine, ora 7:30 voi sari peste lada, voi face abdomene dupa cronometru si mai stiu eu ce. Cel mai probabil nu am sa reusesc sa fac nimic din cele mentionate mai sus. Mi-e frica sa sar lada respectiva, asa cum psihic nu pot sa sar nici capra. Profesoara poate intelege acest lucru? Nu! Sportul mai lipsea in toata aceasta ecuatie. Oameni nebuni, ce sa mai. Respectiva este insarcinata, nu a venit 6 saptamani la scoala in timp ce noi am asteptat-o in fiecare marti la ora 7:30, iar saptamana trecuta cand a venit, ce credeti? Ne-a dat afara din sala de sport pentru ca am indraznit sa intarziem 10 minute. Pai si cum ramane cu intarzierea ta de 6 saptamani, femeie dusa cu capul? Grr!
M-am intins cam mult la vorba. Ma asteapta cartile, caietele si ce mai se afla pe biroul meu. Ce n-as da eu sa fie doua bilete doar dus catre mare. Sa fiu doar eu, el si marea.

In saptamana ce tocmai a trecut, i-am urat bun venit rutinei. Am reusit sa ma descarc, nu tocmai in ziua potrivita, dar ma bucur ca s-a intamplat si ca am fost iertata pentru momentul nepotrivit. Iar acum, lucrurile incep sa se aseze la locul lor. Le iau asa cum sunt si deja nu ma mai agit pentru ceea ce nu mai conteaza. Daca este doar de moment, asta nu stiu. Insa sper sa dureze mult timp, caci imi este tare bine acum. Niciodata nu am crezut ca rutina poate fi buna. In cazul meu insa, este cel mai bun lucru care mi s-a putut intampla in ultima luna si jumatate. Ba chiar am observat ca lumea din jurul nostru se afla intr-o rutina continua, de care se bucura si de care nu se satura. De ce? Pentru ca ti-e bine. Alegi sa faci mereu acelasi lucru, decat sa te simti ca un vulcan gata sa erupa in orice moment. Meditatiile sunt deja momente pe care le astept cu bucurie, caci cresc cu fiecare ora. Ma simt bine stiind ca absorb orice informatie, care imi va fi de folos mai tarziu. Lectii de viata, Eminescu, Bacovia, propozitii circumstantiale, traduceri. Nu conteaza ce anume. Am trecut de socul primelor sedinte, in care ma simteam inferioara. Acum stiu! Daca vreau, pot. Suna a cliseu, insa nu vreti sa stiti prin ce momente am trecut prima data. Vesnica mea problema ramane insa timpul. Nu stiu sa ma organizez cum trebuie si nu apuc sa fac tot ceea ce vreau in weekend. Plus ca mai intervin si alti factori, ca de exemplu ziua cuiva, mersul la munte etc. Toate la timpul lor? Nu si pentru mine. Sa aplic asta, mi se pare imposibil. Dar o scot eu cumva la capat. Pentru ca sunt mai bine.

Sunt fana Leona Lewis. Reusesc sa ii enervez pe toti cunoscutii spunandu-le despre aceasta si despre ultimele ei piese (insensibili, zau asa!). De curand, aceasta a lansat un nou single. Videoclipul si piesa pot fi caracterizate de cuvantul “superb”. M-am gandit sa il impartasesc si cu voi aici. Auditie placuta “Happy“!

Am devenit invidioasa pe absolut toata lumea. De cand am inceput scoala, unicul lucru pe care il fac in timpul liber este sa invat ba pentru scoala, ba pentru bacalaureat, ba pentru admitere. Nu stiu inca cum rezist in timpul saptamanii sa nu urlu din toti plamanii, sa nu plang si sa nu cedez. Iar acest lucru se poate aplica si pentru weekend. Ma uit in jur si ce vad? Lume care vine la scoala relaxata, care iese in oras, care se plimba, care pleaca la munte, care sta degeaba. Si apoi ma uit la mine in suflet. Atat de mult imi doresc sa fac ca ei, sa fiu ca ei. Dar eu nu pot, pentru ca am de invatat si de scris. Sa o ia naiba de clasa a 12-a! M-am saturat sa ajung in fiecare zi obosita acasa si sa imi tarasc corpul cu ultimele puteri. Nu am absolut nicio motivatie sa ajung repede acasa, caci stiu ce ma asteapta. Si mai multa munca. La scoala majoritatea venim ca sa avem de unde pleca. Ne intereseaza decat materiile pentru bac/admitere. Ca sa o citez pe profesoara de istorie, avem inca o scoala dupa scoala. Pentru ca in ore, nu facem altceva decat sa scriem pentru meditatii, sa ne mai repetam putin pentru meditatii, etc. Totul se invarte in jurul celei de-a doua scoli. Ce este socant este faptul ca unii profesori nu isi dau seama de situatia in care ne aflam, si pluseaza absolut aiurea. Pai cum sa citesc eu trei romane la literatura universala intr-o singura saptamana? Abia citesc cartile pentru bacalaureat (apropo, avem o literatura foarte slaba in comparatie cu cea straina) si tu vrei sa iti fac fise de lectura pentru 100 de carti? Nu o sa inteleg niciodata acest tip de comportament.
Clasa a 12-a mai este si foarte scumpa. Numai eu stiu cati bani dau pe meditatii in fiecare saptamana, cati bani ti se cer pentru banchetul din clasa a 12-a, cati bani o sa dau pe rochia pe care o sa o port si altele. Iar asta duce la stagnarea mea. Pentru ca mi-e rusine sa le mai cer alor mei bani pentru majorate, pentru excursii sau altele. Si iata cum activitatile sociale se duc usor usor pe apa sambetei. Chiar si iesitul la un film mi se pare acum foarte scump. Bine macar ca vremea tine cu noi, iar iesirea in parc dupa ore (pauza intre prima si a doua scoala) este gratis. Dar ma intreb ce stare o sa am atunci cand vremea o sa devina rece. Sunt aproape sa refulez. Ma astept din moment in moment sa pufnesc in plans. Si unul care sa dureze mult, cu lacrimi mari si amare. Pentru ca vreau si eu sa am parte de un an in care sa nu obosesc, ci in care sa ma bucur de ultimul an de liceu. O sa ma uit in spate si ce o sa spun? Clasa a 12-a a fost un an deprimant si obositor. Hal de amintire! Intr-unul din momentele rare in care am avut timp liber (treaca de la mine, 20 de minute), am reascultat melodiile copilariei. Aproape ca imi venea sa plang. Unde au trecut toti anii? Si mai ales, de ce nu am stiut eu sa profit la maxim de ei?

Mi-e dor sa scriu aici in fiecare zi, insa ma impiedica programul pe care il am. Partea buna este ca am inceput sa ma obisnuiesc cu intreg fenomenul numit “scoala”. Iar asta inseamna ca ma plang mai putin in legatura cu cantitatea de informatii pe care trebuie sa o invat. Mi-am intrat in ritm, iar de acum nu pot decat sa sper ca totul va fi bine. Eu imi dau toata silinta sa fie. Am reusit chiar sa imi fac timp liber, iar asta nu credeam ca se poate intampla. Astazi imi planificasem sa plec la munte. Din pacate, vremea nu m-a ajutat deloc si am ramas acasa. Vremea, dar si o raceala de toata frumusetea care m-a impiedicat sa dorm sambata. Nu ma deranjeaza cu nimic faptul ca am febra, ca nu pot sa respir ori ca ma doare capul. Nu pot insa sa trec cu vederea faptul ca ea nu ma lasa sa dorm. Asta este de neacceptat! Eu tot cred ca cele doua (vremea si raceala) s-au pus de acord sa imi strice weekendul, dar din pacate nu am nicio dovada care sa imi sprijine ipoteza.
Sunt inca nehotarata in ceea ce priveste a treia materie pentru bac. Nu pot sa ma decid intre psihologie si logica. De mentionat faptul ca niciuna dintre materiile pentru a treia proba, nu ma ajuta la admitere. Asadar, a fost oarecum normal ca prima mea optiune sa fie logica. Dar, oricat de putina materie ar parea ca este, mi-am dat seama in scurt timp ca este grea si ca nu o inteleg. Iar aici a intervenit psihologia. Trebuie sa ma decid in curand, caci trebuie sa ma apuc de invatat si la una din ele. La scoala, toate sunt bune. Ba chiar neasteptat de bune. Clasa a 12-a A se intelege mai bine ca oricand. Spun asta cu cea mai serioasa mina posibila. Vorbim foarte mult unii cu ceilalti, ne ajutam, ne luam apararea. Niciodata nu cred ca am fost atat de apropiati. Imi place mult de tot si sper sa nu fie doar un lucru trecator. Pot sa spun ca suntem o clasa, in adevaratul sens al cuvantului.
Luni nu se face scoala, iar asta inseamna trei zile de weekend. Din pacate am meditatii, dar ce mai conteaza? Maine vreau sa imi fac timp pentru a scrie un post mai lung si mai interesant decat acesta. Scriu in acest moment, avand febra mare si abia respirand. Presupun ca orice as scrie maine va suna mai bine decat acest post. Asadar, noapte buna copii!

Maine este a treia saptamana de scoala. Doar a treia! Cum poate sa fi trecut atat de putin, cand mie mi se pare ca a trecut o eternitate? Deja sunt bombardata din stanga si din dreapta, ba de teme, ba de lectii, ba de bac. E doar a treia saptamana si eu sunt panicata. Ba chiar mai mult decat atat. Sunt speriata de ce o sa urmeze. Stiu ca nu este normal, iar asta imi repet incontinuu. Nu sunt nici prima si nici ultima care urmeaza sa dea bacul si admiterea. Nimeni nu a murit din asta. O sa spun acelasi lucru peste un an atunci cand o sa vad oameni speriati ca mine in acest moment. Dar pana atunci? Am impresia ca nimeni nu ma intelege. Mi-e teama ca indiferent de eforturile mele, rezultatele nu vor fi atat de reusite pe cat imi doresc sa fie. Mi-e frica de esec si de dezamagire.
Nu mai stiu cum sa invat. Spre rusinea mea, nu am mai facut asta de foarte mult timp. Pur si simplu am uitat. Se poate sa dam timpul inapoi un an? Nu de alta, dar nu mai vreau sa plec de la meditatiile de romana plangandu-mi de mila la propriu. Si imi vreau inapoi weekend-urile in care dormeam pana dupa-amiaza si in care imi permiteam sa ies si sa nu am nici o grija. Vreau sa mai pierd vremea dupa ce termin orele, vreau sa stau mai mult cu el. Nu mai vreau sa alerg spre meditatii dupa ore, ori prin scoala dupa diferiti profesori. Si suntem abia in a treia saptamana.

Scoala a inceput de doua saptamani. Tot de atata timp imi doresc sa se termine. Nu pot sa ma obisnuiesc cu trezitul de dimineata, nu pot sa inteleg de ce anumiti profesori continua si in acest an sa ne puna sa invatam foarte mult si mai ales nu pot sa inteleg de ce se mai face scoala in Romania. Este complet inutila. Nu avem un sistem bun de invatamant, iar asta se vede. In clasa a 12-a nu stii la ce materie sa inveti prima data. Meditatiile sunt la putere, caci profesorii au uitat sa mai faca ore. Inveti pe de rost aproape noua luni o materie, pentru ca mai apoi sa o uiti la un interval de o saptamana dupa ce ai dat examenul. Scoala nu stie sa dezvolte creativitatea si originalitatea. Insa stie foarte bine sa realizeze roboti. De ce nu suntem lasati sa invatam doar la materiile care ne intereseaza? Nu spun sa nu mai se faca ore sau altceva. Dar imi este de ajuns cat invat pentru bac si cat trebuie sa recuperez pentru el. Chiar nu se poate ca profesorii ai caror materii nu le dau la admitere sau la examen, sa inceteze sa mai ceara atat de multe lucruri de la mine? In acest ritm, ma vad cedand in maxim doua luni.
PS 1: Am ajuns la concluzia ca oamenii sunt uneori lipsiti de respect. Degeaba le oferi lor asta, caci ajung sa stearga cu tine pe jos, mai devreme sau mai tarziu.
PS 2: O sa scriu din ce in ce mai rar aici. Nu am timp de absolut nimic. In weekend cu siguranta am sa postez.
PS 3: Nu mai vreau nimic altceva decat sa treaca clasa a 12-a. Atat si nimic mai mult.

Uneori ne punem pe locul doi fara nici macar sa stim asta. Ma refer aici la situatia in care teama de dezamagire pune stapanire asupra noastra. Sunt sigura ca multi s-au gandit macar o data la consecintele pe care un eventual esec al lor l-ar avea asupra celor din jur. Nu stiu daca este neaparat un lucru bun, dar cred ca il poti transforma tu intr-unul. Ai mei au facut mereu eforturi mari pentru ca eu sa am parte de tot ceea ce imi doresc. Fac asta si acum. Este inevitabil sa nu ma gandesc la ei atunci cand urmeaza un moment important in viata mea. Stiu ca un succes i-ar bucura mai mult decat pe mine, iar bucuria lor ma face pe mine sa ma simt linistita si fericita. Poate mai fericita decat ma face insusi respectivul succes. Sa poti sa te gandesti si la altcineva in afara ta, sa acorzi credit si altor persoane pentru succesul tau, toate acestea sunt gesturi care te fac un om mai bun. Niciodata nu iti atingi telul fara ca cineva sa te ajute. Nu conteaza cu ce. Poate sa fie un gest, o actiune, o vorba buna. Pentru ca deseori ne pierdem drumul si ne intrebam de ce am dorit vreodata sa facem o anumita actiune. Iar atunci intervin cei care conteaza.
Nu putem trai singuri. Nu suntem mai slabi daca acceptam ajutorul celor din jur. Important este sa acceptam ajutorul celor care trebuie. Mai mult de atat, trebuie sa invatam sa fim recunoscatori pentru orice mana intinsa catre noi. Lucru pe care foarte putini il mai fac astazi. Este atat de greu ca, din cand in cand, sa ii spui persoanei de langa tine un “multumesc” sincer?

Sunt momente in care crezi ca nu esti facut pentru a te bucura de un anumit lucru. Ceilalti da, tu nu. Si parca incepi sa vezi lumea cu alti ochi si sa iti pui si mai multe intrebari in legatura cu ea. De ce tu nu ai parte de o iubire perfecta, de ce tu nu ai parte de banii de care altii dispun, etc. Aici intervine inevitabil comparatia cu cei din jur. Ne raportam mereu la ce au ei, iar in felul acesta ne descoperim noua lipsurile. Privim doar la suprafata, caci suntem perfect constienti de faptul ca si ei, ca si noi, se confrunta cu probleme. Dar nu, nu ne place sa mergem atat de departe in ceea ce ii priveste. E de ajuns ca facem asta pentru noi. Toate dezamagirile pe care le suferim sunt din vina conceptiilor pe care le avem. Pentru ca noi suntem mai intai invatati despre un concept, iar mai apoi aplicam asta in viata reala. Stim inca de mici ce inseamna sa ai un “cel mai bun prieten”. Ni se insira cateva calitati pe care acela ar trebui sa le aibe. Si nu sunt putine. Pai unde gasim noi asta la un singur om? Nicaieri. Tocmai de aceea prima noastra experienta ne lasa un gust amar si ne faca pe multi sa negam existenta acestui lucru. Cautam oameni prea perfecti pentru a indeplini acel rol si uitam ca si ei, ca si noi, sunt alcatuiti atat din defecte cat si din calitati. Mai mult de atat, uitam ca ei nu sunt noi.
Un alt exemplu ar fi legat de dragoste. Ma refer aici la Fat-Frumos, despre care citim inca de mici. Ne imaginam ca suntem printese si ca vom avea parte in viitor de un print, care va veni pe un cal alb. Si uite asa, majoritatea fetelor isi creeaza tiparul baiatului perfect. Dar ce se intampla in realitate? Inevitabilul. Pentru ca nici un baiat nu poseda mai mult de doua calitati dintre cele trecute de tine pe lista aceea imensa.
Exemplele pot continua. Asadar, din vina conceptiilor pe care ni le facem prematur, apar dezamagirile. Din pacate intreaga viata ne este cladita pe baza acestora. Se creeaza un adevarat sistem: conceptie-dezamagire-o noua conceptie-o noua dezamagire. Ce este si mai trist? Nu putem intrerupe acest ciclu. Nu ne nastem invatati, asa cum nici nu stim sa facem fata unei dezamagiri altfel decat schimbandu-ne conceptia avuta. Cati dintre noi au incetat sa mai creada in prietenie, dupa ce prima relatie de acest gen nu a mai functionat? Sau in dragoste?

Nu ma satur de ascultat piesa. Ma duce mereu undeva departe de probleme si de griji.